Triatlon in jurul pamantului in 29 de zile

Daca in 1872 Phileas Fogg facea ocolul pamantului in 80 de zile, astazi datorita tehnologiei moderne :-) , mie imi incepe calatoria in jurul globului care va dura 29 de zile. Long live the planes!

Calatoria mea va avea ca scop participare la doua Campionate Mondiale de triatlon.  In cele 29 de zile in care o sa fiu departe de casa, ma voi opri in Canada – Mont Tremblant pentru 14 zile unde urmeaza sa iau startul la Ironman 70.3 World Championship si apoi 15 zile in China – Weihai pentru ITU Long Distance World Championship.

In Canada voi participa impreuna cu Ioana, ea fiind prima romanca calificata la campionatul mondial de half ironman.

Urmatoarele 4 saptamani urmeaza sa fie cele mai grele doua curse din viata mea care insumate vor avea 5,9km inot, 210km ciclism si 41km alergare. Intre cei 48.000km pe care ii voi zbura, o sa strecor atat  antrenamente usoare ca sa nu ruginesc (astazi in Amsterdam in timpul escalei de 4ore am alergat 40’ in jurul aeroportului),  cat si sesiuni cheie de intensitate si sesiuni de recunoastere a traseelor de concurs.

Introducerea fiind facuta, voi incerca sa fac un update zilnic si sa va impartasesc experientele pe care le voi avea in aceasta calatorie.

 

Galerie foto triatlon in jurul pamantului in 29 de zile

The big day - Mont Tremblant -

Toata noaptea am dormit lemn. Nu des patesc asta dar de cand am descoperit melatonina dorm si in fund, ca in plapuma. Ajuns in zona de start, am inceput incalzirea ceva mai devreme deoarece era un frig de crapau pietrele. Putina alergare, putina mobilitate si apoi in apa. In timp ce ma incalzeam vedeam valurile de oameni care luau startul la 70.3IMWC, primii atletii profesionist, si apoi valurile de age-group, in care eram si eu.

Ajuns si eu pe plaja de start, ma asez in stanga balizelor care marcheaza traseul de inot, ca sa prind loc liber si sa nu fiu prins la inghesuiala la prima intoarcere. Startul a fost unul rapid, la fel ca de obicei, dar in scurt timp lucrurile s-au asezat si ma gaseam in primul grup de inotatori, unde am stat timp de 26min 11s pana am iesit din apa.

Apoi fuga catre tranzitie, facand slalom printre oamenii care stateau sa isi dea jos costumele de neopren (era o echipa de voluntari care “te jupuia” din neopren). Ajuns in cortul de tranzitie am avut intentia sa fac lucrurile cat mai repede, dar…mi-a fost adeverit ca “graba strica treaba”. Podeaua din plastic era uda si nu i-am acordat atentia necesara, drept pt care am alunecat si am tras o cazatura de toata frumusetea. M-am ales cu o julitura/vanataie si o durere la soldul drept care nu mi-a dat pace vreo 5 zile.

Ajungand la proba de bicicleta am pus capul in ghidon, am inceput sa imping in pedale, si sa fiu atent sa nu depasesc media watt-ilor propusi. In no time am ajuns la km 35. Totul mergea bine mai ales ca urmatorii 35km erau oarecum in coborare. Ajuns la km 70 am dat nas cu cea mai grea parte din traseu: 20km valonati cu catarari de 20-25%, nu a durat mult pana cand out of the blue am inceput sa am crampe la piciorul stang. Am strans din dinti si am tras mai departe, dar mi-a scazut mult output-u de putere, la care ma uitam ingrijorat. Crampele nu m-au lasat pana m-am dat jos de pe bicicleta, rasufland usurat ca s-a terminat chinul, si bucuros sa imi papucii de alergare – stiind ca urmeaza proba la care ma pricep cel mai bine.

Traseul era unul valonat, care nu prea imi placea din cauza coborarilor abrupte, dar nu imi nici nu imi crea prea mari probleme. M-au mai lasat picioarele la inceput, dar dupa vreo 4 km in care m-am simtit bine, pe o coborare mi-a ramas blocat acelasi muschi ca la bicicleta. Au urmat 17km lungi, tristi si deprimanti din cauza ca pierdeam pozitii pretioase, pentru care muncisem din greu la ciclism. Am fost un fel de Alergatorul Schiop, tot topaind mai mult intr-un picior, si tarandu-ma catre linia de finish. Am ajuns si acolo intr-un final, dupa 1h40 si am reusit sa o trec cu un dezamagitor timp de 4h40m.

A fost o zi grea, cu un traseu si mai greu, in care desi mi-am dorit un rezultat bun, nu am reusit sa dau totul din mine. De obicei speri ca ti se aliniaza planetele pentru o cursa de exceptie, dar eu am simtit ca mi s-au aliniat exact in felul opus! in fine, mai sunt si zile din astea, si conteaza mult atitudinea cu care abordam un esec, mai ales cand urmeaza si alte curse!

Ziua 7, 8 & 9

Imi pare rau pt update-urile comasate dar accesul la net este foarte limitat asa ca pub-urile cu 10 minute de free wifi, sunt la mega cautare.

In ultimele zile, mi-a fost confirmat de mai multi campioni mondiali, ca nu sunt singurul care face antrenamente pe unde apuca sau la ore dubioase si tarzii. Daca si ei fac asta inseamna ca nu e chiar atat de gresit, nu?

Miercuri dupa ce am iesit la o tura de recunoastere cu bicicleta, am mers sa inot. Ce e drept era destul de tarziu iar lumina de afara era numai buna sa iti mai gasesti masina in parcare. Cum inotam eu linistit, crezand ca sunt singurul fara ocupatie la ora aia, numai bine ce dau cu mana de ceva. Scot capul speriat din apa stiind ca baliza este mult in fata si vad 3 inotatori care se uita ciudat la mine in mijlocul lacului la mai bine de 1km de mal. Imi cer scuze si de la capatul celalalt se aude un ”it’s ok! are you all alone?” intr-o englezo-germana stalcita. Tipul de care ma lovisem era Sebastian Kienle (2x WC Ironman 70.3). Dupa ce am mai schimbat 2 vorbe, 3 cuvinte ne-am intors inotand toti 4. Asta da onoare :-) .

Joi dupa ce am plecat de la cina, vedem in statia de autobuz o mica racheta imbujorata care facea bucati la alergare. Ioana se uita la mine si imi spune ” cat de bizar e sa stai in statie si sa il vezi pe Gomez ca trece in alergare pe acolo?”. Da, era Javier Gomez care am citit mai tarziu ca abia aterizase de la Edomonton unde in urma cu cateva zile a concurat si castigat Cupa Mondiala ITU.

Ca sa fie treaba treaba, vineri dupa sedinta tehnica, am iesit la un late swim si desi era iar aproape intuneric cand am terminat inotul, pe mal se imbracau in neopren un tip si o tipa. Afara picura asa ca ne-am grabit sa ne luam hainele de sub o cutie de plastic pe care am gasit-o pe mal si sa mergem sub un copac din apropiere. Sub acel copac vin si cei doi intarziati care erau Jan Frodeno si Emma Moffatt (sotia lui) alaturi de care incepem sa facem glume pe seama vremii si apoi pe tema faptului ca noi aveam impresia ca suntem intarziati cu antrenamentele dar aparent se poate si mai rau…

Concluzia celor trei zile cu intarniri total random, este ca “better later than never”.

Maine mergem sa depunem echipamentul in tranzitie si apoi stam cu picioarele in sus :-)

Ziua 5 & 6

Au fost cateva sesiuni usoare de antrenament si ceva mai multa investigatie a zonei in care locuim.

Dupa o sesiune de bike parca ai vrea sa mananci ceva mancare solida si sanatoasa, nu un sandwich pe fuga pana ajungi la primul restaurant care e la 8km distanta. Asa ca nu ne-am lasat pana nu am gasit un supermarket :) si am facut provizii de paste si fructe.

Ieri a plouat toata ziua dar intre pauze am stercurat o alergare de o ora si spre seara trebuia sa inotam. Dar fiind deja amurg, nu ne-am mai incumetat sa mergem la lac (noi stam la 10km de zona de start) deoarece in mintea mea rula doar soundtrack-ul de la filmul Jaws.

Lacul este foarte limpede si curat dar …. mereu ma gandesc, mai ales la apus (asa arata toate documentarele de pe Discovery, ca animalele de prada sunt active la apus), ca vine un crocobaur din adanc si ma musca sau cum spunea si Alecsandri in Miorita ” Pe l-apus de soare – Ca sã mi-l omoare “. Pe langa asta peste tot sunt indicatoare cu “atentie ursi negri”! Daca o oaie care are 2 neuroni amarati stie ca la apus se intampla crimele, dati-va seama ce poate sa isi imagineze creierul meu care are 3 neuroni :) ) . Sunt sigur ca toate animalele stiu sa inoate, iar cele salbatice cu atat mai mult. Asa ca…”you can call me a pussy but I don’t care! Safety first”

Asa ca maine pe ordinea de zi, cand este mai cald si este mijlocul zilei o sa merg sa inot!

Ziua 4

Partener de antrenament

Partener de antrenament

Dupa tura de ieri ma simt putin in pioneze dar un long & easy run trebuie sa rezolve totul.  Planul zilei de azi este sa alergam pe traseul de concurs care se anunta la fel de provocator ca si traseul de bike. 700m diferenta pozitiva de nivel pe parsursul delor 21km.

Inceputul a fost greoi si zgomotos  dar dupa cativa km in care ne-am incalzi., Totul a fost ok pana cand am inceput sa urcam pantele de 18-24%, alergare care semana mai mult cu un joc de glezne si sa le coboram ca niste descreierati care mai au putin si se rup in doua…  Fuck me! La un momentdat m-am oprit ca ma dureau genunchi(mereu am urat si evitat alergarile la vale dar…de ce iti e fica nu scapi)!

Pe langa sutele de veverite care se plimba nestingherite  pe  strada,  aparent nici caprioarele nu se rusineaza sa sara un gard de 1,5m inaltime si sa defileze gratios pe strada.

Premiul pentru cei 20km alergati a fost un chai latte mare savurat pe marginea lacului.

Screenshot 2014-09-01 18.03.54

Ziua 3

Recunoasterea traseului

Recunoasterea traseului

Uhh….e cam greu sa te acomodezi cu fusul orar  cand mananci mult si bine :-) ). Spun asta ca de cand am ajuns aici am un apetit monstruos si dupa fiecare masa aplic principiul: “fie seful cat de mic dupa masa doarme un pic” :-) !!

Astazi am avut in program un long bike care ma asteptam sa fie decent de usor dar…..Ioana a trecut pe langa mine pe cateva urcari spunandu-mi ca sunt un puturos.  La toti ne e greu! Eu personal imi revin mai greu dupa un zbor lung.

Revenind la tura de bike, aici in Mont Tremblant, nu gasesti un singur kilometru care sa fie plat ca in palma. Fie e deal si te deplasezi cu viteza melcului turbat 8-10km/h , fie e vale si zbori fara sa pedalezi cu peste 75km/h, fie e valonat si pedalezi de simti ca iti ard si explodeaza picioarele !! Asta da traseu de concurs.

Screenshot 2014-09-01 18.02.49

Ziua 2

Ma simt putin anchilozat dar odihnit. Partea buna a faptului ca bicicleta Ioanei nu a ajuns cu noi, este ca nu am cheile necesare sa imi montez bicicleta mea ca sa ies la antrenament. Asa ca o sa inot astazi. Sincer dupa ce am stat in fund 16 ore nu as mai avea dispozitia necesara sa mai fiu sodomizat si de saua de la bike. That for…swim baby, swim!!

Ajunsi in centrul orasului Mont Tremblant(aici se va da si startul competitiei) am mancat ceva si apoi ne-am plimbat ca sa ne pice bine mancare. Sincer ma asteptam sa vad un oras trist si destul de sters, dar nu e asa. E un super orasel mic, cochet, plin de personalitate, cu oameni extrem de prietenosi si cu o gramada de bannere cu Ironman 70.3 W.C.

Nu a fost greu sa gasim zona unde o sa fie startul competitiei si sa inot, deoarece erau sageti care indicau zona de pregatire pentru ironman. OMG…..oameni astia au intr-un orasel cat Busteniul un centru de pregatire pentru ironman deschis 8 luni pe an. CAT DE TARE!!!!

Spre seara cand am ajuns la hotel am gasit si bicicleta Ioanei in receptie cu un bilet in care compania aeriana isi cerea scuze ca au pierdut cutia. Maine iesim sa vedem traseul de bike care se anunta unul tare valurit!

Primul antrenament in Canada

Primul antrenament in Canada

 

Ziua 1

Aparent nu mereu ce este mai scump este si mai bun. Spun asta deoarece la destinatie am ajuns doi triatlonisti o bicicleta…. Desi bicicleta Ioanei a costat de trei ori mai mult ca sa fie transportata in Montreal, ea a fost pierduta prin Detroid…Si pentru ca lipsea cireasa de pe tort, la 25 de ore dupa ce am plecat de acasa, am ajuns la centrul de inchirieri masini unde surpriza! Nu am putut sa platim masina rezervata pentru ca: 1 cardul meu nu este embosat si nu il citeste pos-ul iar Ioana nu are permisul la ea. Cash nu accepta si nici varianta cardul Ioanei si permisul meu nu merge pentru ca trebuie sa fie sub acelasi nume amandoua….fuck!

Este 11 seara si suntem blocati in aeroport…. Putin mai tarziu am vazut cateva biciclete care erau incarcate intr-o remorca si am intrat in vorba cu proprietarii, le-am povestit patania noastra si s-au oferit sa ne duca ei pana la hotel. TOUCH DOWN!!

 

Riding my bike

Riding my bike

 

THE ITU – POST SEPARAT

Dupa campionatul mondial de Ironman 70.3 au urmat cateva zile ce recuperare activa cu cateva antrenamente usoare in Montreal, si apoi drumul spre China. Eram foarte incantat, prima data cand am avut ocazia sa calatoresc in aceasta tara, si sincer abia asteptam sa ajung la vreme mai calda, dupa racoarea din Canada.

Uhhh…….fast forward 44 de ore nedormite mai tarziu, si am ajuns pana in Yantai, China, total singur. Si prin asta nu vreau sa spun ca fara Ioana, ci fara bicicleta, care a fost pierduta de linia aeriana. Dupa indelungi discutii si asigurari ca imi vor trimite bicicleta direct la hotel, am luat un taxi catre hotel. Sistemul de plata este pre-pay, ca la cartela telefonica, asa ca i-am dat lui nenea banii cand m-am urcat in taxi. Am atipit de cateva ori in timpul drumului, si din cauza oboselii nu mi-am dat seama atunci cand am coborat ca am uitat/scapat portofelul in taxi. Nu au trecut nici 5 minute pana am realizat asta dar era prea tarziu. Taxiul il luasem de la aeroport, la o ora distanta de unde eram acum. M-am dus la gara, care era foarte aproape, sa vorbesc cu cei de la politie sa verifice camerele de supraveghere pentru a gasi masina si soferul dar….pauza. A fost un soc sa vad ca nimeni, dar nimeni, nici macar la info point in aeroport, politie sau banca nu vorbeste o boaba de engleza.

Nu aveam nici un ban ramas, cardurile erau tot in portofel, noroc ca pasaportul era inca la mine. Au urmat inca vreo 3 zile nedormite si state pe drum, cu tot bagajul dupa mine. Am atipit pe diverse canapele, dand declaratii la politie si interpol intr-o limba pe care nu o cunosc cu oameni care nu vorbesc engleza.

Intr-un final am reusit sa iau legatura cu organizatorii, care desi aveau de organizat un campionat mondial s-au mobilizat sa ma ajute si m-au cazat la un hotel partener la concurs. Dupa 3 zile in China Land in care am mancat smochine culese din copaci, am reusit intr-un final sa mananc decent si sa dorm intr-un pat!

Dar cum nici o minune nu dureaza mai mult de 3 zile, undeva pe miercuri eram scarbit de mix-ul constant de orez fiert, brocoli si peste prajit. Recunosc si nu imi e jena ca atunci cand am luat banii trimisi de Ioana, primul lucru pe care l-am facut a fost sa imi iau un bidon de cola, napolitane cu ciocolata si un big mac! Poate voi sunteti scarbiti, dar au fost cele mai bune lucruri pe care le-am mancat vreodata!!!

Pus pe picioare cu odihna multa si ceva mancare, am inceput antrenamentele pentru cursa de duminica. Vineri am luat kitul si am inceput sa imi pregatesc echipamentul. Cand imi curatam bicicleta, am observat pe furca din spate o crapatura. Am luat lanterna de la telefon si m-am uitat mai bine. What the hell?!! Aveam o gaura in furca. Nu era acolo cand am plecat din Canada, deci trebuie sa le multumesc tot minunatilor de la compania aeriana, care pe langa ca mi-au ratacit bicicleta, au reusit sa mi-o si nenoroceasca! Am vorbit cu Ioana despre asta si optiunile ei au fost 1 sa inchiriez un bike, 2 sa imi trimita bani sa imi iau un cadru nou, 3 sa nu iau startul. Intre timp am vorbit si la magazin in Bucuresti de problema ivita si recomandarea lor a fost sa inchiriez un bike.

Am avut niste certuri serioase cu Ioana pe tema asta cand i-am spus ca voi mesterii ceva la ea si voi concura asa. Nu a fost de acord datorita pericolului de a se rupe si a faptului ca urma sa concurez pe un traseu foarte tehnic. Dar vorba aia “nu te pune cu prostul ca are mintea odihnita” :) asa ca in scurt timp am venit cu o carpeala ca sa tina cat de cat crapatura sub control. Nu dau de detalii, dar sa spunem ca au fost implicate niste chopsticks!

Sambata am incercat sa ma deconectez de toate problemele pe care le aveam si sa ma focusez pe cursa. Am cautat in disperare ceva geluri si batoane, dar cum nu a fost un expo si magazinele din oras nu sunt specializate pe nutritie, m-am ales doar cu niste ciocolata cu orez. Am mentionat ca traseul are 145 de kilometri (4 inot, 120 bike, 21 alergare)?

De data asta nu am mai dormit prea mult pentru ca ma incercau tot felul de ganduri si griji. M-am trezit pe la 4.20 si am inceput sa ma pregatesc si sa adun toate ramasitele din Canada si le-am aruncat in bidoane pe post de nutritie. Un baton pe jumate mancat? Perfect! Niste prafuri cu electroliti amestecate? Sunt minunate! Se anunta o cursa si o zi spartanica!! La micul dejun singurul lucru pe care l-am putut manca a fost niste budinca pentru ca in rest aveam, la fel ca la cina fie legume, orez fiert, peste prajit…the usual.

Am ajuns la linia de start, nu ma simteam deloc bine si imi era foame de inebuneam. Tot ma imbarbatam ca nu mor o ora cat inot, si apoi la bicicleta am cateva sute de calorii diluate in apa, care o sa ma puna pe picioare. Stiam ca pretul asta il voi plati mai tarziu, dar totul pleaca de la cap (cum ar zice Dan Nistaroiu) asa ca incercam sa ma conving ca sunt doar emotii.

Primii 2000m i-am inotat cu primul grup in 27′, dar pe la 2700m parca am fost lovit in cap cu leuca. Mi sa facut rau, am vomat in apa si nu imi mai simteam bratele. Rapid am fost lasat in urma si restul inotului sa transformat intr-un cosmar. Sincer nu imi amintesc mare lucru din el!
Cand am ajuns pe plaja eram in extaz, si m-am dus glont catre bidonul cu zeama de pe bicicleta. Cateva inghitituri si I was good to go.
Desi abia m-am urcat pe bicicleta, era imposibil ca totul sa se schimbe in bine. Dupa doar 15km powermeter-ul mi-a murit subit: right sensor not detected….biiip- dead-. Cam atat cu planul meu de a ma tine de watti!
M-am ofticat, dar fara prea multe regrete am trecut rapid la old school fashion way. Restul cursei l-am mers asa cum am facut 10 ani, dupa cum m-am simtit. Incet, incet partea valonata sa terminat si a inceput catararea. Spre finalul ei, m-am ridicat in picioare ca sa imping mai cu forta, moment in care am auzit niste zgomote ciudate din spate. Uitasem!!! M-am speriat si imediat m-am asezat in sa, stiind ca furca spate este subreda si in doar cateva sute de metri urma o coborare foarte abrupta si tehnica (unde viteza maxima a fost de 84.4km/h).
Totul a mers relativ decent pana pe la km 70, cand am simtit cateva crampe in pociorul stang. Incepea sa ma bantuie acest picior, imi venea sa il tai! Dar acum stiam ca platesc pretul de la inotul chinuit si fara nutritie ca lumea. Timp de 25km m-am luptat cu senzatia de crampe, dar la km 95 au castigat batalia, blocandu-mi tot piciorul stang pe o portiune valonata pret de cate secunde. De acolo totul a mers mai incet ca pana atunci, ca sa ma asigur ca am situatia sub control si ca o sa imi revin pana la alergare.

Ajuns cu greu in tranzitie, I took my time si mi-am masat piciorul, am mancat un gel, dupa care am plecat in alergare cu un singur scop: sa dau tot ce pot si sa alerg pana cad jos din picioare.

Am inceput mai precaut primii 3km iar apoi am inceput sa cresc si sa am grija de nutritie. Doar 2 geluri aveam la mine, pe care trebuia sa le iau/dozez cu mare grija. Surprinzator recuperam repede terenul pretios pe care l-am pierdut la ciclism. Eram foarte fericit vazand ca recuperez pozitie dupa pozitie si ca piciorul nu ma supara!

Mare lucru nu imi amintesc din proba de alergare deoarece mi-am dat shut down si am alergat mecanic. Pot sa va spun doar ca cele 2 geluri le-am impartit in 4 (mancam jumatate si restul lasam langa bordura si luam in urmatoarea tura de alergare). Mai apoi pe la km 16 am simtit un junghi infiorator in cvadrivepsul stang, in urma caruia am cazut secerat. M-am speriat cumplit crezand ca am facut o ruptura musculara dar asa cum a venit asa a si trecut. Ciudat, dar nu am stat sa ma gandesc prea mult asa ca m-am ridicat si am inceput sa alerg usor cateva sute de metri si apoi hammer time again.

Ultimii 2km i-am alergat mancand pamantul pe principiul all or nothing sperand ca mai recuperez vreo pozitie. Cand ajuns la linia de finish eram atat de bucuros ca am terminat cu bine cursa care mi-a dat atat de mult de furca si care m-a pus la incercare inca de cand am aterizat in China!

Jumatate de ora am stat intins cu un prosop ud pe cap ca sa imi revin, asteptand in acest timp rezultatele oficiale. Cand s-au afisat rezultatele, am fost in egala masura foarte dezamagit dar si foarte fericit. Locul 4! Nu a fost o cursa extraordinara dar a fost o cursa in care am muncit enorm de mult si am tras pana in ultima clipa, ceea ce mi-a dat sperante la un rezultat bun. Sincer stiam ca puteam mai mult dar incercarile prin care am trecut m-am muncit mult si cu toate astea am fost la un pas de podium si am obtinut cel mai bun rezultat al carieirei mele de pana acum!

Phew! Am avertizat-o pe Ioana ca nu vreau sa vad orez o luna, si am fost foarte fericit ca in aeroport am gasit si eu in sfrasit niste mancare decenta! Am spart ultimii bani (fusesem foarte dramuit cu ei) pe o portie dubla de cartofi prajiti, o bere si niste prajituri!!!